Editorial

„Golanii” privesc înapoi (cu mînie?)

S-au împlinit de curînd – la începutul verii, mai exact – 23 de ani de la autoexcluderea noastră din rîndul lumii. Nimeni nu a fost condamnat pentru atrocităţile comise de mineri în iunie 1990, pentru catastrofalele consecinţe ale acestora şi pentru faptul că mineriada de vară ne-a dus înapoi în lagărul socialist. Ne-am exclus cu măciuci în moalele capului, cu bîte peste gură, cu botine-n coaste şi cu măcelărirea intelectualilor. 23 de ani s-au scurs de cînd minerii şi securiştii deghizaţi în ocnaşi ai negrelor adîncuri şi năpîrliţi în noii sereişti, cu uniforme ştoc şi lămpaşe neatinse de rugină şi-au dezlănţuit instinctele gregare, ura, înveninarea împotriva celor ce voiau binele ţării, nu domnia roşilor.

Reprezentanţii puterii de-atunci (Iliescu, Măgureanu, Roman, Voiculescu-Voican), autorităţile statului, noua securitate cu vechii ei securişti au pus la cale mineriadele, au aţîţat minerii să măciucească anticomuniştii, intelectualii, studenţii (şi chiar să-i ucidă!), spre a le netezi lor drumul spre multrîvnita putere absolută pe care o scăpaseră din mînă cu cîteva luni înainte.

În România, 13-15 iunie 1990 a însemnat încercarea disperată a bolşevismului autohton de a lichida orice opoziţie şi a fost una din cele mai ruşinoase pagini din istoria modernă a ţării, care, între noi fie vorba, n-a dus lipsă de momente în care s-a făcut de tot rîsul. Societatea civilă a fost măcelărită de mineri şi viitorul democrat al statului îngropat sub cizmele puturoase ale calicilor dispuşi să se vîndă noilor stăpîni.

Accesul la dosarele foştilor informatori a însemnat o mană  cerească pentru noul şef al securităţii rebotezate. Prin şantaj, intimidări, ameninţări i-a transformat pe aceştia în membri infiltraţi ai partidelor istorice de curînd reînfiinţate, în membri ai partidelor de opoziţie, pline ochi de trandafiraşi roşii. Un om şantajabil nu e decît o marionetă în mîinile păpuşarului şef. Minerii au fost doar mîna care a scos din focul tulburărilor castanele prăjite ale tranziţiei spre neo-comunism, iar unii dintre ei chiar credeau că apără democraţia. E drept, această mînă complice s-a complăcut în situaţia respectivă, s-a simţit bine făcînd ordine cu bîta şi pactizînd cu imeghebe care, la rîndu-i, se trezise că trebuie să facă ordine-n ţară. Argumentele noii ordini feseniste? : topoare, bîte, bastoane, tîrnăcoape, lanţuri, cabluri electrice groase cît mîna… Toate transformate în instrumente de impunere a noii dictaturi iliesciene. Căci mintea care a scornit mascarada cu atacul asupra sediului general al poliţiei capitalei nu se-nnegrise de la praful de cărbune, ci strălucea prin Cotroceni şi prin alte sedii mai puţin cunoscute şi mai puţin vizitate ale puterii. Democraţia, abia aflîndu-şi drum pentru primii paşi, n-a stat totuşi cu mîinile-n sîn. Pe 12 ianuarie s-a strigat pentru întîia oară „jos comunismul!”. Pe 22 aprilie a început uluitorul fenomen ce avea să zdruncine din temelii dictatura nou-instaurată, fenomen cunoscut sub numele „Piaţa Universităţii”. Cei adunaţi în piaţă cereau, între altele,  scoaterea în afara legii a partidului comunist român, aplicarea punctului opt al Proclamaţiei de la Timişoara (Doamne, ce fiori reci pe şira spinării le dădea demnitarilor noi şi vechi (aceiaşi, în fond!) susţinerea acestui punct vital pentru intrarea ţării pe un făgaş de normalitate!) şi recunoaşterea rolului principal jucat de fostul prim-secretar pecere Ion Iliescu (şi de complicii săi!) în deturnarea revoluţiei. Televiziunea română, bolnavă pînă în străfunduri de ciuma stacojie, a prezentat tendenţios, trunchiat şi cît mai puţin fenomenul „Piaţa Universităţii”, jucînd şi ea cu măiestrie rolul lui Iago shakespearianul. „Cîţiva golani provoacă dezordine în centrul oraşului” a afirmat cu nesimţire, „măi animalule!”, stîrnind reacţia unei incredibile opoziţii, care doar în acele zile a fost cît de cît unită. Ne-am dorit toţi atunci să fim golani şi nu cred că a existat printre intelectuali, printre studenţi şi profesori, printre creatori cineva care să nu fi fredonat tulburătoarele armonii ale lui Cristian Paţurcă : „Mai bine haimana, decît trădător, / Mai bine huligan, decît dictator / Mai bine golan, decît activist / Mai bine mort decît comunist”!  Şi, cînd vedeam în precare secvenţe televizate centrul capitalei,  ce mîndri eram de faptul că în România există o „zonă liberă de comunism”! Dar picioarele ferecate-n cizme au poposit curînd în obrazul „golanilor”, celor căzuţi le pocneau coastele ca ramurile uscate ale copacilor bătrîni, poliţia, care are datoria să apere integritatea şi viaţa oricărui cetăţean al statului, nu era nicăieri, să vadă ce se-ntîmplă şi să intervină, dosarele mineriadelor (ca şi cele ale revoluţiei) nu şi-au aflat nici pînă astăzi rezolvări, deşi statisticile sunt destul de clare : în zilele apocalipsei cu lămpaş au avut loc 1024 de arestări ilegale, au existat 1056 de părţi vătămate, au fost rănite 764 de persoane şi au murit 188 de oameni nevinovaţi. Însă comunicatele către ţară din 13 iunie vorbeau doar despre „acţiunile violente ale elementelor extremiste de tip legionar”! Cît de nesimţit, de nelegiuit, de sperjur trebuie să fii, ca să transformi „Piaţa Universităţii” într-o rebeliune legionară? Şi totuşi, aparatul de propagandă a partidului roşu a făcut-o fără nici un pic de remuşcare, fără nici o grijă pentru adevăr. E drept că pe 13 iunie televiziunea română (oare se mai intitula „liberă”?) şi-a oprit transmisia, dar nu din cauză că a fost atacată, ci pentru că aşa primise ordin. Transmisia televiziunii de stat nu se întrerupe decît cu acordul guvernului şi al preşedintelui, dar puterea s-a folosit în mod deliberat numai de minciuni în acele zile spre a distruge orice opoziţie, spre a diviza societatea (după principiul atît de cunoscut „divide et impera”) prin asmuţirea una asupra alteia a unor clase sociale dacă nu antagonice, atunci măcar diferite. Nu e doar afirmaţia mea, minată probabil de subiectivism şi de amatorism, ci şi a unor istorici care, prin exigenţele profesiei şi prin rigoarea impusă de deontologie, dau dovadă că stăpînesc şi cunoştinţele legate de fenomenul respectiv şi obiectivitatea necesară prezentării lor. Amintesc doar numele a doi dintre aceştia : Călin Hentea şi Dan Falcan.

De cînd „emanaţii” ne-au dat pe mîna minerilor, ca să-şi poată ei păstra puterea şi mări averea, România s-a trezit izolată-n lume (abia în 2007 am intrat în Uniunea Europeană!), opoziţia a fost anihilată, au apărut partidele extremiste, societatea românească a rămas divizată. Aşa se face că astăzi – am mai făcut această afirmaţie! – în ţara noastră există două Românii : o Românie a palatelor şi o Românie a cocioabelor. Oare e greu de ghicit cine trăieşte în România palatelor?!

Valeriu STANCU

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: